Demostene Russo (22 iaunarie 1869 - 5 octombrie 1938)

            S-a născut în 1869 la 22 ianuarie în localitatea Peristasi (Șarköy, oraș în Tracia Orientală) , fiu al lui Constantin și al Caterinei Russo, născută Hagi Zaharia.

            A urmat cursurile Marii Școli a Neamului (Mεγάλη τοῦ Γένους Σχολή)  de la Constantinopol pe care a absolvit-o în „Iunie 15 anul 1888”, primind calificativul Eminent, după susținerea examenului public la 17 materii.   

            A urmat apoi pentru doi ani, în perioada 1888-1890, cursurile Facultății de Filosofie a Universității Naționale din Atena, (᾽Eθνικόν καὶΚαποδιστριακόν Πανεπιστήμιον ’Αθηνών) și, după încă un an petrecut la Universitatea din Leipzig,  în 31 octombrie 1891 a fost  admis la Facultatea de Filosofie a Universității de Litere „Friderica Guilelma” din Berlin. În primăvara lui 1892, respectiv în 5 mai, a revenit la Leipzig pentru continuarea studiilor universitare. A obținut diploma de doctor la 13 mai 1893 pentru teza „Τρεĩς Γαζαĩοι Συμβολαὶ εἰς τὴν ἱστορίαν τῆς φιλοσοφίας τῶν Γαζαίων” („Trei nativi din Gaza. Contribuțiile lor la istoria filosofiei”).

La invitația lui Constantin Rădulescu-Motru, fost coleg de studii la Universitatea din Leipzig, a venit în România în 1894 și, în același an, a devenit profesor al Seminarului teologic „Venieri” din Galați (᾽Ελληνικόν ᾽Εκπαιδευτήριον Βενιέη), predând, în perioada 1894-1895-1896 greaca, latina și filosofia la nivelul superior și germana la clasele 3 și 4.

             În 1897 s-a stabilit la București și a început colaborarea cu ziarul Πατρίς. La 5 ani de la venirea în România, în data de 3 martie 1899, a semnat o declarație prin care renunța la protecția otomană, pentru a obține cetățenie română, cetățenie obținută abia în 1904, pe când avea vârsta de 35 de ani.

            Din anul 1900 până în 1920 a fost interpret de limbă greacă și engleză în administrația centrală a Ministerului Afacerilor Străine.

            Începând cu 1 aprilie 1910 devenea, pentru 7 ani, membru al Comisiunei Istorice a României, alături de Ioan Bogdan, Dimitrie Onciul, Ion Bianu și C. C. Giurescu.

            În 7 noiembrie 1915, titularul de atunci al Ministerului Instrucțiunii și al Cultelor, I. Gheorghe Duca, semna un act prin care Demostene Russo era numit profesor titular la catedra de Istoria civilizațiunii bizantino-române de la Facultatea de Filosofie și Litere din București.

Pentru meritele sale, în data de 7 iunie 1919, era numit membru corespondent al Academiei Române aflate sub președinția lui Petre Poni, secțiunea istorică, încercarea de mai târziu a lui Dimitrie Gusti de a-l propune membru deplin, în 1934, fiind, din pricina rivalităților, sortită eșecului.  

            Pentru activitatea sa de cercetare, în data de 30 decembrie 1922, prin înalt decret regal nr. 5826, primea de la Regele Ferdinand I Ordinul Steaua României în grad de Ofițer pentru ca, prin Decretul semnat de Carol al II-lea, în data de 31 mai 1932, să fie ridicat la gradul de Comandor.

            Din 1921 devine și membru de onoare al Societății Studiilor de Bizantinologie prin ordinul cu nr. 444,  semnat în data de 25 iulie 1924, Athena.

            A murit în urma unui atac de cord, la 69 de ani, la doar 5 zile de la pensionarea aproape forțată, în 1938, în data de 5 noiembrie 1938.

             Inițiativa foștilor săi elevi (preferatul Iulian Ștefănescu, C. C. Giurescu) de a-i pregăti în secret un volum omagiu în anul 1929, cu ocazia sărbătoririi a șase decenii de viață, invitând dintre istoricii din țară pe P. P. Panaitescu, C. Marinescu, Oreste Tafrali, Vasile Grecu, Dumitru Caracostea să trimită studii, având ca temă Bizanțul și influența asupra diferitelor țări,  a fost oprită de către Demostene Russo însuși în momentul în care, directorul Muzeului Bizanțului din Atena, Georgius Sotiriou, unul dintre cei 14 invitați din străinătate să contribuie la realizarea volumului, îi scrie omagiatului, dezvăluind astfel planul editorial.

Opera:

            Seria scrierilor este deschisă de teza de doctorat deja amintită, „Τρεĩς Γαζαĩοι Συμβολαὶ εἰς τὴν ἱστορίαν τῆς φιλοσοφίας τῶν Γαζαίων”, publicată la Constantinopol, în 1893. Urmează în ordine cronologică studii publicate în diverse reviste autohtone și din străinătate: Manuscrisele grecești din Biblioteca Academiei Române în „Noua Revistă Română”, 1901, 3; Notițe critice și paleografice, Studii bizantino-române. Textele eshatologice din Codex Sturdzanu și pretinsul lor bogumilism. Învățăturile lui Pseudo-Neagoe, București, 1907; Din corespondența Doamnei Ana Racoviță, 1708-1709,București, 1911; Critica textelor și tehnica edițiilor. Extras din „Buletinul Comisiei Istorice a României”, (1912), 1; Elenizmul în România, București, 1912; Filologia greacă medie și modernă la Universitatea din  București. Extras din „Noua Revistă Română”, (1913), 13,; Emendațiuni la unii autori greci și români. Extras din „Buletinul Comisiei Istorice”, (1915),  2; Datoria criticei și bilanțul unei activități științifice, în „Buletinul Comisiei Istorice”, (1915), 2; Cronica Ghiculeștilor un nou letopiseț al Moldovei (1695-1754), în „Buletinul Comisiei Istorice”, (1912), 15; Un răspuns datorit d-lui Nerva Hodoș, în „Noua Revistă Română”, II, (1912), 13; Cronica Valahiei a lui Mitrofan Grigoras, în „Revista Istorică Română”, (1933), 3; O scrisoare a lui Evghenie Vulgaris tradusă în limba română. O închipuită descoperire: un filsosof român din secolul al XVIII-lea, în „Revistă Istorică Română”, (1931), 1; Παπᾶ Συναδηνός καὶ Ματθαĩος ο Μυρέων în „Νέα Εστία”, (1938), 24;  Inscription greque de Tomis, în „Istros”, (1934), 1; Un cuvânt despre lexicografia greco-română, Constanța, 1935 (prefață la Dicționarul Grec-Român de H. Sarafidi, p. III-VIII; Modelele lui Stavrinos, în „Revistă Istorică Română”, VIII, (1938).

            Moartea l-a surprins pe când încă lucra la opera de sinteză pe care intenționa să o publice. Lucrarea Studii istorice greco-române, I-II, București, 1939 apare post-mortem, prin grija lui C.C. Giurescu și a nepoților, Ariadna Camariano-Cioranu și Nestor Camariano.

            Erudit prin excelență, Demostene Russo s-a aflat permanent în corespondență cu personalități marcante din țară și străinătate, și nu numai. Printre destinatarii sau semnatarii scrisorilor care, grație strănepoatei sale doamna Doroteia Cioran, s-au numărat și tineri cercetători cărora Demostene Russo le-a fost mentor sau bibliotecari, editori, librari, medici, bizantinologul fiind într-o neobosită căutare de informație și apariții editoriale de ultimă oră. Nu întâmplător Mircea Eliade își amintește de „imensa bibliotecă, una din cele mai prețioase biblioteci particulare din toată Europa sud-estică (M. Eliade, Opera postumă a lui D. Russo, în „Universul literar”, XLIX, (1940), 7, p. 1.).