Romanul, apărut postum în 1990, a fost scris de marele filosof şi poet în, probabil, cea mai dificilă etapă a vieţii sale, atunci când noul instaurat regim comunist a încercat să neutralizeze intelectualitatea română.

Dat afară din diplomaţie, din Academie şi de la Universitate, abia reuşind să scape de arestare, Lucian Blaga şi-a desfăşurat ultimii ani de activitate, aceia în care a elaborat aceasta carte, adevărată expresie a unei drame biografice, la Biblioteca Filialei din Cluj a Academiei Republicii Populare Române.

Romanul a cunoscut două etape de redactare, una între 1951 şi 1953 şi a doua între anii 1956 - 1958.

În 1956, atunci când Lucian Blaga a început lucrul la cea de-a doua redactare a romanului, Academia Regală Suedeză l-a nominalizat pentru Premiul Nobel, propus fiind de Rosa del Conte şi Basil Munteanu. Guvernul român, care trebuia să-şi dea acceptul, prin ministrul culturii Constanţa Crăciun, l-a refuzat, ba mai mult l-a trimis pe Zaharia Stancu care, într-un turneu prin capitalele ţărilor nordice, l-a denigrat pe Lucian Blaga.

În anul 1956, când lui Lucian Blaga, care purta în servietă manuscrisul acestui roman pentru a nu îi fi descoperit, i se refuza de către guvernul ţării sale accesul la premiul Nobel, acesta îi era acordat lui Juan Ramón Jiménez, scriitorul spaniol trăitor în exil căruia guvernul generalului Franco nu i-a refuzat sprijinul.

Atunci, în cultura română, s-a deschis un drum ruşinos şi trist pe care a fost silit să păşească, în 1960, şi Horia Vintilă care, în urma unei campanii orchestrate de guvernul României şi desfăşurată în ziarele comuniste din Franţa precum şi prin intervenţia lui M. Ralea, a pierdut premiul Goncourt, decernat pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil.


Pentru a nu fi interceptat de Securitate manuscrisul acestui roman a fost ascuns de fiica lui Blaga în casa unor prieteni şi acolo a stat mulţi ani.

Doamna Dorli Blaga relatează o discuţie avută cu tatăl său în 1960, ocazie cu care acesta i-a mărturisit că intenţiona să rescrie textul romanului, pe care fiica autorului îl considera, în notele primei ediţii integrale a textului apărute la editura Humanitas în 1990, ca pe o eliberare din suferinţele morale prin care a trecut Lucian Blaga în anii 50, atunci când s-a simţit, în egală măsură. nedreptăţit şi umilit.

Titlul romanului, Luntrea lui Caron, a fost propus atunci când s-a început publicarea în fascicole a textului în „Revista de istorie şi teorie literară”.

În anul 1990 doamna Dorli Blaga a vândut acest manuscris, cu o existenţă atât de zbuciumată şi emblematică pentru destinul culturii româneşti în anii regimului comunist, Bibliotecii Centrale Universitare Bucureşti. Ulterior Domnia Sa a solicitat o copie a manuscrisului pentru a-i servi la viitoarele reeditări.

Manuscrisul cuprinde un text care se întinde pe 687 f. A 4, numerotate de autor în trei secvenţe de paginaţie, scris cu cerneală albastră şi creion negru pe recto-ul filei.

Calitatea proastă a hârtiei din anii 50, foarte acidă, şi creionul folosit fac ca textul să fie greu lizibil pe numeroase pagini şi să necesite măsuri de protejare speciale. .