1. INTRODUCERE
Explicarea fenomenelor cognitive şi a activităţii acestora în deprinderea cititului şi practicarea lui, optimizarea tehnicilor şi sporirea motivaţiilor lecturii, creşterea numărului cititorilor cu o competenţă superioară în abordarea celor mai dificile texte sunt probleme care suscită interesul cititorilor în domeniul teoriei lecturii. Preocupările acestora se regăsesc însă multiplu potenţate de avalanşa informaţională contemporană, de noutăţile ce intervin într-un ritm din ce în ce mai alert în domeniul tehnologiei informaţionale, de concurenţa pe care alte suporturi îl fac mirabilei, deşi milenare, cărţi. 1.1. Definiţia lecturii Aşadar, luând act de multidimensionalitatea comunicării umane contemporane, de schimbările care se produc în practicarea lecturii, considerăm oportună o abordare mai largă a fenomenului, începând prin a extinde chiar sfera noţiunii de lectură, prin reaşezarea definiţiei acesteia. Astfel, într-o lucrare deosebit de documentată, reputatul profesor Paul Cornea prezintă cele două accepţiuni uzuale ale lecturii: una restrânsă la comunicarea scriptică, alta, mai largă, extinsă la orice tip de comunicare. Autorul o preferă pe cea dintâi, care limitează lectura la textul scris, deşi, după doar câteva pagini, adoptă definiţia textului scris, deşi, după doar câteva pagini, adoptă definiţia textului în favoarea bidimensionalităţii acestuia: scris şi vorbit1 . Ni se pare cel puţin o inadecvare metodologică, de care autorul însuşi este conştient, a comprima lectura în colivia scripticului, pe de o parte, şi a admite, pe de alta, că textul-obiect al lecturii este şi vorbit. Mai mult, tot arsenalul etimologic adus în scenă spre a argumenta definirea lecturii doar prin prisma scripticului nu-şi atinge scopul. Dimpotrivă, în momentul în care se compară verbul latin lego cu corespondentul său din limba greacă, se semnalează, curajos, că cel din greacă deţine în plus şi semnificaţia de a pălăvrăgi, a discuta2, dar este ignorată cea de "a culege cu auzul" pe care o recomandă Dicţionarul latin - român (1983). Un alt argument în favoarea redefinirii lecturii este, probabil, şi cel mai convingător: lectura electronică. Comunicarea cu ordinatorul - mâine-poimâine vorbitor, cu video-telefonul, cu cărţile electronice, cu hârtia electronică şi cu surprizele pe care ni le rezervă aceasta, nemaivorbind de hypertexte, de dispozitivele multimedia, care solicită deopotrivă percepţia optică şi auditivă, impune o participare mai intensă, un aport valorizator şi imaginativ mult sporit din partea cititorului, iar lectura nu-şi poate permite încăpăţânarea de a-şi refuza alte suporturi doar pentru că ele au şi sunet, şi imagine, şi posibilităţi interactive. Apoi, după cum au evoluat teoriile lingvistice şi cercetările logice în privinţa definirii sensului şi a semnificaţiei se poate lesne observa cum concluzia implicării unei componente pragmatice alături de cea sintactică şi semantică în analiza limbajului, al uzajului, al enunţării s-a impus fără drept de apel. De altfel, analiza pragmatică pare a fi ultima instanţă, dar nu şi singura, care dă seamă de instaurarea sensurilor. Aşadar, pornind de la premisa că orice definiţie este provizorie şi aproximativă (dacă nu şi circulară), încercăm a defini lectura ca fiind totalitatea activităţilor perceptive, cognitive, de valorizare şi ierarhizare ce au drept scop înţelegerea textelor scrise şi vorbite, indiferent de suportul sau sursa acestora. Desigur, a extinde sfera lecturii şi asupra oralităţii complică, într-adevăr, demersurile teoretice, deoarece teoria lecturii se va întâlni, pe lângă disciplinele cu care colaborează deja (sociologia lecturii, psihologia lecturii) şi cu teoria textului, cu teoria comunicării, cu pragmatica (lingvistică şi logică), cu filosofia limbajului şi hermeneutica. Dar cine mai pretinde astăzi că poate aborda pertinent şi competent vreun fenomen oarecare fără a adopta un discurs interdisciplinar? 1.2. Contextul lucrării Teoria lucrării, ca subramură a teoriei literare, se conturează ca disciplină în jurul anilor '70, când începe a fi privilegiat cel de-al treilea element al triadei: Scriitor - Operă - Cititor, acestuia din urmă recunoscându-i-se un rol din ce în ce mai bine determinat şi important în funcţionarea procesului literar. Printre precursorii români ai domeniului trebuie amintit Radu Stanca. El avansează sintagma cititul combinat, în care se poate întrezări ceea ce mai târziu se va numi intertextualitatea lecturii3. Prin statutul ei de cenuşăreasă a teoriei literare, teoria lecturii şi-a dezvoltat demersul privilegiind, desigur, textul literar. Această "discriminare", făcută textelor în genere, nu este însă condamnabilă dacă avem în vedere specificul limbajului literar - un limbaj conotativ prin excelenţă, "un limbaj al inefabilului, al neprecisului, al nelimitatului"4,pentru care comprehensiunea şi captarea sensurilor se pun în cu totul alţi termeni decât în limbajul ştiinţific, de pildă, aflat la celălalt capăt al procesului de semnificare: denotaţia, univocitatea. Nu intrăm în amănuntele unei taxinomii a textelor. Vrem însă să remarcăm faptul că deschizând orizontul oralităţii, verbalizării, al discursurilor ca obiect al lecturii, contextul acesteia nu se va mai limita la unul literar5, fie el primar şi/sau secundar6. Gama contextelor se va diversifica pe măsura înmulţirii situaţiilor acţionale, de enunţare, ce fac obiectul cercetătorilor din lingvistica textuală, filosofia limbajului, pragmatică, aşa cum vom încerca să evidenţiem în paginile ce urmează. Cadrul conceptual fiind astfel precizat iar universul discursului, în linii generale, jalonat, trebuie adăugat, înainte de a intra în miezul problemei anunţate - instituirea sensurilor - , că prezentul demers se va strădui să efectueze un periplu istorico - argumentativ asupra contribuţiilor lingviştilor, filosofilor şi logicienilor în analiza limbajului scris şi vorbit, cu scopul declarat de a evidenţia aportul acestor cercetători în relevarea factorilor lingvistici şi extralingvistici ce-şi dau concursul la instaurarea sensurilor. Această întreprindere va fi limitată, istoriceşte vorbind, de la momentul Saussure spre contemporani, lingvistul elveţian fiind, după cum se ştie, primul care a definit limba drept un sistem de semne, iar structuralismul lingvistic pe care l-a iniţiat, ultima redută deţinută de cei ce puneau accentul pe analiza celui de-al doilea element din triada amintită mai sus: Scriitor - Operă - Cititor. 2. Instituirea sensurilor în viziunea teoreticienilor secolului al XX-lea. Încă de la începutul secolului al XX-lea, lingvistul genevez Ferdinand de Saussure postula o disciplină nouă - semiologia. El îşi concentrează cercetările pe sistemul fonetic7 şi nu pe modalitatea de funcţionare a acestuia, deoarece în concepţia lui Saussure funcţionarea limbajului nu poate pune în pericol caracterul organizat al sistemului8. Structuralismul dezvoltat de urmaşii săi a respectat celebra dihotomie langue-parole şi a echivalat discursul cu vorbire. Nici urmă de teoretizare a intervenţiei performative a locutorului nu se întrevede în teoria structurală, deşi, încă din 1660 şi 1662, când apăreaGramatica de la Port-Royal şi, respectiv Logica de la Port-Royal se vorbea de "idei accesorii" şi de "fenomene paraverbale" care însoţesc semnificaţia. Acestea "sînt, de fapt, cele trezite de tonul vocii, de aerul chipului, de gesturi şi de celelalte semne naturale care leagă de cuvintele noastre un număr nesfârşit de idei, diversificându-le, schimbându-le, scăzându-le, sporindu-le semnificaţia, adăugând imaginea simţămintelor, judecăţilor şi părerilor celui ce vorbeşte"9. Pe bună dreptate Maria Carpov insistă pe momentul Port-Royal, ale cărui idei trebuie fructificate la justa valoare pentru a integra o teorie la locul cuvenit în ştiinţa generală a semnului10. 2.1. Demersuri sintactico-semantice în definirea sensului Originându-se în principiile fundamentale ale filosofiei raţionaliste a francezului Rene Descartes, în concepţia căruia "fiecare limbă trebuie, într-o manieră generală, să fie fondată pe o formă raţională unică şi universală a limbajului11, celebra gramatică este considerată ca fiind prototipul gramaticilor filosofice şi universale. Autorii ei nu şi-au propus să contruiască propriu-zis o gramatică, ci doar o metodă de analiză logică a limbii. Vom găsi în această lucrare teze importante, ce vor fi reactualizate de generatinismul contemporan, cum ar fi reluarea aspectului creator al limbajului uman sau distincţia între "structura de suprafaţă" şi "structura de adâncime". Gramatica de la Port-Royal, care, prin "analiza semnificaţiei conotative şi funcţionarea conotatorilor"13, anunţă demersul structuralist, se situează însă ca tip de analiză dincolo de limitele frazei, în timp ce, peste mai bine de două secole, F. de Saussure, ale cărui idei stau la baza structuralismului lingvistic, a limitat analiza la enunţuri; la tipul său de analiză s-a dovedit inoperabil la nivel transfrastic. Considerând limba ca un sistem de semne, ale cărei părţi pot şi trebuie analizate în solidaritatea lor sincronică, Saussure va menţiona faptul că - şi prin aceasta pune în evidenţă o idee al cărei embrion îl găsim la Port-Royal - lingvistica sincronică se va ocupa de raporturile logice şi psihologice care leagă termenii coexistenţi organizaţi în sisteme. Scolile structuraliste, avându-şi sorgintea în Cursul de lingvistică generală al analistului genevez, vor elabora şi mijloacele de stabilire a invariantelor lingvistice. De pildă, în "glossematica" lui Louis Hjelmslev limba este concepută ca un ansamblu de relaţii pur formale; ea reprezintă schema formală luată în sine, adică nexul de opoziţii paradigmatice şi sintagmatice: "O asemenea lingvistică, scrie el, (...) va fi un fel de algebră a limbii, care va opera cu entităţi fără nume, adică cu entităţi numite în mod arbitrar..."14. Semnul lingvistic, în accepţie saussuriană, constituie o structură, un ansamblu unitar format dintr-un semnificat (conceptul) şi unsemnificant (imaginea acustică), între care există o legătură indisolubilă, o "relaţie interioară", "simbolică"15. Nu există semnificat fără semnificant şi nici semnificant fără semnificat, iar această corelaţie, recunoscută de o societate omenească, face ca acest "intermediar" să se constituie într-un semn. Prin postularea unei funcţii formative a legăturii dintre semnificat (conceptul) şi semnificant (imaginea acustică), Saussure încearcă să evite transformarea sensului într-o realitate de sine stătătoare, ce ar duce la ideea greşită a unor concepte preexistente semnului (şi deci limbajului), care ar putea fi ulterior "alăturate" unui semnificant; sau a existenţei unor segmente sonore (imagini acustice) preexistente, care ar putea "primi" o semnificaţie, însă prin aceasta cade în cealaltă extremă - ipostazierea formei. O dezvoltare a acestei teorii va fi efectuată de lingvisticul danez Louis Hjelmstev, în concepţia căruia cele două laturi ale semnului (semnificatul şi semnificantul) apar sub numele de conţinut şi expresie, elemente legate între ele printr-un raport de solidaritate şi alcătuind funcţia-semn. Un semn este constituit întotdeauna din unul (sau mai multe) elemente ale unui plan al expresiei (mulţimea tuturor semnificaţiilor), corelate convenţional cu unul (sau mai multe) elemente ale unui plan al conţinutului (mulţimea tuturor semnificaţilor). Conţinutul creează o formă ce se află în raport arbitrar cu domeniul de referinţă. Cu alte cuvinte, sensul lingvistic se raportează la realitate prin intermediul formei conţinutului, iar obiectul "semnificat" prin semn reprezintă substanţa conţinutului. În mod analog se face distincţia între forma expresiei (fonemele) şi substanţa expresiei (sunetele) iar legătura dintre forma expresiei şi domeniul ei de referinţă (realitatea materiei sonore) este tot arbitrară, fiind explicabilă prin acceaşi funcţie-semn: "Numai şi numai în virtutea funcţiei-semn se poate vorbi de existenţa celor două funcţionale ale ei, care sunt - o spunem cu toată certitudinea -forma conţinutului şi forma expresiei; şi doar în virtutea formei conţinutului şi a formei expresiei putem concepe, respectiv, osubstanţă a conţinutului şi o substanţă a expresiei, care apar atunci când forma e proiectată pe elementul general semnificaţie, întocmai ca umbra unei plase deschise, pe care am proiectat-o pe o suprafaţă netedă, neîmpărţită în nimic"16. Aşadar, după cum reiese din cele de mai sus, la Hjelmslev semnul lingvistic are o dublă accepţiune: semn al substanţei conţinutului şi semn al substanţei expresiei. Căutând să evite, la fel cum a făcut şi Ferdinand de Saussure, o ipostaziere a conceptului, teoria glossematică va sfârşi şi ea prin ipostazierea formei, întrucât, în concepţia lingvistului danez, forma conţinutului este înţeleasă ca un obiect cu o existenţă tot atât de reală ca şi obiectul al cărui semn este. Am expus pe scurt cele două teorii ale semnului lingvistic pentru a evidenţia faptul că o astfel de semantică (de altfel Hjelmslev reproşează lui Saussure că nu a exclus "total din studiul limbii fonetica şi semantica"17) nu este adecvată analizei limbajului, întrucât, atât în concepţia saussuriană despre semn, cât şi în cea hjelmselviană, referentul pe care-l semnifică semnul nu este luat în considerare; nici definiţia semnului din aceste teorii nu corespunde cu ceea ce se înţelege astăzi prin semn: "un obiect care "stă în locul" unui alt obiect, care îl "reprezintă" (în prezenţă sau în absenţă) sau prin intermediul căruia cei care folosesc semnul "se referă" la un obiect"18. Cu atât mai puţin poate fi vorba în aceste teorii de valenţele uzajului unei limbi şi aportul acestuia în instituirea sensului. Limitele structuralismului, legate de interesul prioritar acordat formalizării limbii, de desconsiderarea substanţei, traiecte ce l-au condus la un blocaj în ce priveşte proiecţia semantică a fenomenului lingvistic, au fost depăşite într-o oarecare măsură de o nouă direcţie preconizată încă de descriptivişti şi fundamentată de lingvistul american Noam Chomsky. Este vorba de gramatica generativă, a cărei apariţie "trebuie raportată şi la utilizarea progresivă, în matematică şi logică, a limbajelor simbolice"19. A contribuit la stimularea cercetătorilor şi optimismul logicienilor în a crede că sistemele formale seamănă cu ceea ce numim de obicei o limbă: vocabularul ar reprezenta inventarul de simboluri, în timp ce regulile şi axiomele ar corespunde gramaticii limbii. Spre deosebire de modelele analitice elaborate de structuralişti, ce n-au putut fi aplicate dincolo de nivelul frazei, gramaticile generative constituie modele sintetice, constructive, ce-şi propun să explice cum sunt generate toate frazele corecte gramatical într-o limbă dată. Această nouă perspectivă de analiză nu va mai neglija latura diacronică a limbii, întrucât între competenţa şi performanţalingvistică a vorbitorilor/ ascultătorilor unei limbi nu mai există o distincţie netă, un raport static, cum se întâmpla între limbă şivorbire la Saussure. "Este necesar, scria protagonistul generativismului, a respinge concepţia (lui Saussure n.n.) despre langue ca un inventar sistematic de unităţi"20. În acest sens, gramatica generativă reia ideea, preconizată încă la Port-Royal, referitoare la aspectul creator al limbajului uman, creativitate manifestată nu numai la nivelul vorbirii sau al performanţei, ci si la cel al limbii, al competenţei. Iniţiat ca o gramatică cu un număr finit de stări - model paradigmatic - , completat, apoi, cu un model sintagmatic21, generativismul culminează cu gramatica transformaţională, a cărei idee centrală este aceea că structurile de adâncime diferă, în general, de structurile de suprafaţă, iar convertirea primelor în ultimele se realizează prin "aplicarea repetată a unor operaţii formale numite "transformări gramaticale"22. Fără a intra în detalierea teoretică a acestei gramatici, remarcăm doar că sintaxa generativ - transformaţională se constituie într-o "construcţie logică" cu ajutorul căreia analiza depăşeşte distincţia subiect-predicat, generalizând-o la "frază nominală - frază verbală", ceea ce va determina şi logica la o abordare textuală. Dar nici semantica transformaţională nu include o teorie a referinţei; nici aici relaţia semn-obiect nu ocupă vreun loc, întrucât semnul formaţiunilor este "fixat" printr-un metalimbaj - mărcile semantice -, ceea ce face ca sensul să fie tot de natură exclusiv conceptuală. O semantică mai adecvată, care să ia sub girul ei şi teoria referinţei, avea să fie dezvoltată abia după succesele obţinute de semantica logică, unde întâlnim nume de rezonanţă ca Gottlob Frege, Willard Van Orman Quine, Alonzo Church, Rudolf Carnap şi alţii. Nu ne vom referi, în prezentul context, decât la doi dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai semanticii logice amintiţi mai sus: G. Frege şi R. Carnap, ale căror metode semantice sunt folosite şi astăzi de logicieni (metoda relaţiei de denumire) sau / şi de lingvişti (metoda intensiunii şi extensiunii). Determinat de necesitatea de a explica şi construi riguros limbajul matematic, logicianul german G. Frege a fost primul care a încercat elaborarea unei teorii integrale "a raporturilor dintre expresie şi obiect considerate din punctul de vedere al logicii formale23" motiv pentru care este considerat şi întemeietorul semanticii logice. Făcând distincţie între sens şi semnificaţie, Frege precizează, totodată, că sensul în expresia lingvistică este înţelesul acesteia, iarsemnificaţia este ceea ce numeşte numele, însuşi obiectul desemnat (concret sau abstract), încât, "un nume propriu (cuvânt, semn, conexiune de semne, expresie) exprimă sensul său şi semnifică sau desemnează semnificaţia sa"24. Amendamente şi îmbunătăţiri la metoda semantică a lui Frege, numită a relaţiei de denumire, au fost aduse de Rudolf Carnap, care propune drept alternativă metoda intensiunii şi extensiunii, cu ajutorul căreia va căuta să prevină paradoxele implicate de relaţia de denumire. Prin metoda sa de analiză semantică, filosoful de la Viena nu-şi mai proprune să construiască un nou tip de limbaj, superior tehnic limbajului natural, cum procedase Frege, ci caută să reconstruiască limbajul natural după exigenţele logicii şi ale ştiinţei. Reducând extensiunea la intensiune, Carnap va elimina "dedublarea obiectelor" în clase şi însuşiri (proprietăţi), încât expresia din limbaj nu va mai fi considerată ca nume doar al unuia din cei doi factori (sens şi semnificaţie, conotaţie şi denotaţie), cum se întâmpla în metodele semantice anterioare, ci va fi vorba doar de două moduri de exprimare. Această metodă25 s-a dovedit cea mai adecvată analiezei limbajului natural, motiv pentru care a fost însuşită de lingvişti în analiza semantică pe care o întreprind, pretinzându-se ei înşişi de "formaţie carnapiană"26. Dar cu Rudolf Carnap am păşit deja pe tărâmul neopozitivist, arie în care contribuţiile altui reprezentant al Cercului de la Viena, în ce-a de-a doua etapă a gândirii sale, l-am numit pe Ludwig Wittengenstein, vor aduce înnoiri importante. 2.2. Neopozitivismul şi filosofia analitică engleză: rolul acestora în introducerea componentei pragmatice Punerea sub semnul întrebării a însuşi statutului de ştiinţă universală a filosofiei, dezvoltarea accentuată a ştiinţelor experimentale şi a matematicii din secolul al XVIII-lea, precum şi startul în cercetarea fundamentelor matematicii sunt principalele premise ale dezvoltării pozitivismului. Subminarea cunoaşterii filosofice, raţionale, deductive s-a produs încă din sânul empirismului care considera cunoaşterea empirică superioară cunoaşterii filosofice, aceasta din urmă nefiind generatoare decât de erori. Această idee se regăseşte şi la filosoful austriac Ludwig Wittgenstein, unul dintre principalii reprezentanţi ai Cercului de la Viena, în celebra sa lucrare Tractus logico-philosophicus (1991), ce a constituit punctul din care a început dezvoltarea a două dintre cele mai cunoscute curente filosofice: pozitivismul logic (neopozitivismul) şi filosofia analitică engleză. Potrivit concepţiei lui Wittgenstein din Tractatus doar enunţurile ştiinţelor naturii sunt înzestrate cu sens, iar "rezultatul filosofiei nu sînt proproziţiile filosofice", care sunt lipsite de sens, ci "clarificarea propoziţiilor"27. Că ne aflăm în plin paradox, anume clarificarea propoziţiilor "se facea ea însăşi prin articularea unor propoziţii"28 nu prezintă interes aici. Ceea ce e demn de remarcat în lucrarea austriacului este transferarea interesului de la problema adevărului la problema sensului şi reducerea filosofiei la analiza logică a limbajului, idei care vor domina concepţiile nepozitiviste, culminând cu cele ale lui Rudolf Carnap, amintit deja, alt membru marcant al Cercului de la Viena, poate cel mai îndârjit în a reduce menirea filosofiei la analiza limbajului. El a considerat că dezvoltarea unui limbaj formal, a unei sintaxe logice este singura perspectivă de asigurare a progreselor în filosofie, dar sintaxa formală, în care s-a dovedit un maestru, a trebuit completată şi de o semantică logică. Primul Wittgenstein, cum l-a consacrat concepţia expusă în Tractatus, face distincţia între sens, ce reprezintă conţinutul descriptiv al expresiilor, şi semnificaţie ca fiind obiectul desemnat, dar au sens doar propoziţiile care redau stări de lucruri, în timp ce propoziţiile filosofiei sunt absurde dacă au alt obiect în afara criticii limbajului. Teoria descriptivă a sensului, pe care filosoful austriac o adoptă aici, îl obligă să recurgă la metoda tabelelor funcţiilor de adevăr atunci când este pus în situaţia de a stabili sensul propoziţiilor complexe29. Ideile prezentate în Tractatus, lucrare elaborată în timpul primului război mondial, vor fi, după ani buni, părăsite de Wittgenstein, astfel că în perioada 1933-1935 el anunţă că e pe cale de a elabora o nouă filosofie. Este anunţată astfel noţiunea de joc de limbaj30, ceea ce va fi mai precis definită în Cercetări filosofice, şi care îl va inspira pe reprezentantul filosofiei analitice engleze - John Langshaw Austin în teoretizarea actelor de limbaj. În Cercetări filosofice, cel de-al doilea Wittgenstein elaborează o nouă teorie a semnificaţiei, total diferită de cea din Tractatus: "Este important, scrie el în noua lucrare, să se precizeze că expresia semnificaţiei este rău folosită atunci când prin ea se desemnează lucrul care corespunde cuvântului. Aceasta ar însemna să se confunde semnificaţia unui cuvânt cu purtătorul numelui (...). Semnificaţia unui cuvânt constă în folosirea sa"31. După cum se poate observa, Wittgenstein a abandonat teoria descriptivă în favoarea unei teorii pragmatice a limbajului, teorie ce îşi va câştiga adepţi atât în Marea Britanie, prin reprezentantul clasic al filosofiei analitice engleze deja amintit, cât şi pe continentul american, prin discipolul lui Austin, John Roger Searle. Lista actelor de limbaj sau de vorbire concepută de Austin este asemănătoare cu cea a jocurilor de limbaj întocmită de Wittgenstein, doar că este mai sistematică. Filosoful englez distinge, de asemenea, între actul locutoriu, care înseamnă a spune ceva, actul ilocutoriu - actul care nu numai că este o locuţiune, dar şi produce ceva, îndeplineşte o acţiune spunându-i (întreb, dau un ordin, promit, provoc etc.), şi actul perlocutoriu, actul de a produce, de a obţine un efect, o performanţă prin faptul spunerii32. Într-un fel sau altul, susţine Austin, toate enunţurile sunt performative, deoarece limbajul nu are ca ultimă ţintă constatarea faptelor, ci de a ne permite să facem ceva prin cuvântul însuşi. Clasificarea în cele cinci categorii a actelor de limbaj, pe care o întreprinde filosoful englez, va fi îmbogăţită de americanul Searle, în concepţia căruia vom găsi nici mai mult, nici mai puţin de douăsprezece criterii de clasificare a actelor. Dar nici aceasta nu poate fi exhaustivă, iar criticile şi adăugirile nu au întârziat să apară. Ba, mai mult, conaţionalul lui Searle, lingvistul Noam Chimsky îşi exprimă îndoiala în eficienţa teoriei actelor de limbaj pentru valorificarea sensurilor: "Dar eu rămân sceptic atunci când el (Searle n.n.) susţine că există o legătură esenţială între sens şi actele de limbaj33. Scepticismele sunt pasagere, iar criticile de bun augur, deoarece perspectiva pragmatică în analiza limbajului a atras interesul multor lingvişti şi logicieni. 2.3. Pragmatica lingvistică şi pragmatica logică Saturată de analiticitatea şi formalismele excesive ale direcţiilor anterioare, prin anii '60, lingvistica revendică o primenire. Încă în gramaticile cauzale se sugerează deja o palidă considerare a registrului pragmatic prin recuperarea cazului gramatical drept o structură de suprafaţă reflexă: "în toate limbile acţiunea exprimată prin verb presupune un agent, o localizare, un rezultat, o persoană afectată de acţiune, un obiect care suferă modificări"34. Împotriva doctrinei saussuriene a semnului s-au coalizat şi membrii grupării Tel Quel care reproşează lingvisticii de până la ei limitarea la frază. Dar dincolo de frază, când practicile discursive forţează transcenderea acesteia? "Aici, semiotica literară a avut nevoie de noţiunea de text"35. Pentru tel-quel-işti textul reprezintă o "practică semnificantă", noţiune introdusă de Julia Kristeva. Ea preconizează "deschiderea textului, caracterul său mobil, plural, în permanentă schimbare"36. Preocupările acestora vizează în principal producerea textului, formalizarea procesului de structurare a acestuia. Dar dacă amintim aici această orientare, o facem doar spre a-i reliefa meritul de a fi inspirat orientări ca cea a italianului Umberto Eco, care prin teoretizarea operei deschis a fost asimilat ca negociator al contextului pragmatic. "Opera, spune Eco, îşi transformă neîncetat propriile denotaţii în conotaţii şi propriile semnificaţii în semnificanţi ai altor semnificaţii. Experienţa de decodificare devine deschisă, procesuală..."37. Pe de altă parte, sociolingvistica, prin reprezentanţii ei de seamă William Lahov, John Grumperz şi Dell Hymes, deschide perspectiva practicilor discursive. Dell Hymes introduce, de altfel, conceptul de competenţă comunicativă prin care înţelege abilitatea vorbitorilor de a integra propoziţiile în contexte potrivite şi subliniează, totodată, unilateralitatea viziunii ce ignoră dimensiunea socială a limbii38. Aşadar, spre sfârşitul anilor '60, practicile discursive s-au instalat confortabil în centrul interesului cercetătorilor, sfârşindu-se astfel drumul lung, sinuos şi mai mult subteran pe care a trebuit să-l parcurgă discursul39, ca obiect de studiu, până să-şi recapete locul de cinste ocupat cândva în retorica antică. Dar, după cum se ştie, în retorica antică discursul este analizat doar pentru finalităţile sale persuasive, iar în perioada renascentistă, când retorica îşi confundase deja mijloacele cu scopurile sale, discursul avea să devină doar o mireasă care aştepta să i se pună podoabele. O cu totul altă viziune asupra discursului are pragmatica, respectiv retorica modernă. Fie că e concepută ca diviziune a semioticii, cum o consideră Ch. Morris - cea de a treia ramură a semioticii care studiază raportul dintre semne şi utilizatorii acestora -, fie că este împărţită în două module, cum procedează O. Ducrot40, fie că este gradată - pragmatica de gradul I, de gradul al II-lea şi al III-lea41 -, fie că este asimilată lingvisticii ori logicii, pragmatica are drept obiect de studiu - şi cercetătorii sunt unanimi în a recunoaşte aceasta - discursul privit ca o entitate aparte, ca un tot, ca un fenomen, în analiza căruia trebuie incluse elemente extralingvistice, ce ţin de intenţia comunicativă a subiectului, ce iau în calcul expresii indexice (locul, timpul), deicticele, actele de limbaj. Altfel spus, conceptele de bază cu care operează pragmatica sunt: contextul, performanţa şi actul42. Lingviştii şi logicienii deopotrivă îşi intersectează teoriile în a identifica diferite tipuri de contexte: - circumstanţial, factual, existenţial sau referenţial - situaţional sau pragmatic - interacţional - presupoziţional - acţional - psihologic: intenţiile, credinţele, dorinţele sau tipuri de acte de limbaj. Actul de limbaj "s-a impus o dată cu ideea că a vorbi înseamnă a acţiona, fie asupra cuiva, fie că realizând acte de vorbire, faci sens"43. La începuturile valorificării contextului ca element cu însemnate valenţe de potenţare a sensului, aceasta era redus la contextul lingvistic. Astăzi se remarcă o amploare a cercetătorilor ce pun în lumină rolul contextului în emiterea şi receptarea limbajului oral şiscris, iar aportul contextului lingvistic s-a dovedit a fi cel mai restrâns în comparaţie cu contextul extralingvistic şi cu rolul jucat de acesta din urmă în precizarea şi individualizarea sensului: "Principiul adaptării la context intervine ca o lege universală în funcţionarea limbajului, atît în emitere cît şi în receptare"44. Dacă acestor concepte - privite drept obiecte de studiu ale pragmaticii, le adaugăm diferitele "mecanisme" ale discursului, care, de asemenea, fac obiectul analizei discursului, anume enunţarea ca act locutoriu, modalizarea, adică atitudinile şi motivaţiile locutorului şi, nu în ultimul rând, argumentarea, considerată ca "un spaţiu privilegiat al reconstrucţiei limbajului ca acţiune"45, am putea cel puţin că conturăm aria atât de largă a problematicii dislocate de actul comunicativ, în abordarea căruia îşi intersectează cercetările discipline ca sociolingvistica, psiholingvistica, pragmatica, stilistica, poetica, semiotica, teoria textului, teoria comunicării, teoria actelor de limbaj, filosofia limbajului etc. * * * Pare disproporţionată atenţia de care se bucură discursul înţeles ca act de comunicare scrisă sau orală în cercetările contemporane şi dezinteresul de care beneficiază acesta din partea unei teorii ce restrânge lectura la textul scris. Tocmai de aceea considerăm oportună extinderea sferei lecturii şi asupra oralităţii, pentru că o teorie a lecturii care nu-şi asimilează rezultatele acestor cercetări va fi întotdeauna incompletă. Nu a parcurs discursul atâtea secole de penumbră până să fie repus în drepturi, pentru ca acum, când ne sunt dezvăluite nebănuitele-i virtuţi în instituirea sensurilor să fie neglijat de o teorie a cărei principală menire este decriptarea tuturor sensurilor. Şi dacă scopul unei teorii a lecturii este acela de a-şi instrui lectorii cu tehnici care să-i ajute în înţelegerea celor mai absconse sensuri, în a accede spre lectura integrală46, atunci această teorie nu poate face abstracţie de asemenea provocări în tentativa de a înţelege procesul de instituire a sensurilor. Calea întoarsă va fi mult mai lesne de parcurs. Desigur, sensul nu se ia cu asalt prin tehnici oricât de elaborate, ci trebuie, potrivit spuselor lui Andrei Pleşu47, să ne lăsăm noi înşine cuceriţi de el. Dar pentru a ne transforma într-o tentaţie, trebuie să devenim o cetate cu ziduri fortificate, care să contureze un gol, un spaţiu, unde s-ar putea instala confortabil sensul (dar confortul în acest caz poate fi păgubitor!). Şi cu oricâte "măşti" s-ar înfăţişa, dotaţi fiind cu asemenea tehnici de "dezarmorsare", de demistificare, totuşi, vorba poetului, noi ghici-i-vom chipul.
NOTE 1. Paul Cornea. Introducere în teoria lecturii. Ed. a 2-a. Iaşi: Polirom, 1998, p.17 3. Radu Stanca. Problema cititorului. Contribuţii la estetica fenomenului literar. Ed. îngrij. şi pref. de Mircea Mutu. Cluj-Napoca, 1997, p.32 5. Şi lectura unui text filosofic, de pildă, pretinde o analiză contextuală, care nu e dependentă doar de o "cultură literară", ci de însăşi înţelegerea contextului social, istoric, ideologic, spiritual în care a fost creat textul respectiv. Vezi, în acest sens Romulus Chiriţă. Ştii să citeşti filosofie? Iniţiere în lectura textelor filosofice pentru elevi, studenţi şi pentru toţi cei care doresc să devină cititori de filosofie. Bucureşti: Edit. Niculescu, 1997, p. 51-58 6. Paul Cornea, op. cit., p. 94-96 7. Pentru o teorie a textului. Antologie "Tel Quel" 1960 - 1971. Introd., antol. şi trad. Adriana Babeţi şi Delia Sepeţean - Vasiliu. Bucureşti: Univers, 1980, p. 58 8. Oswald Ducrot; Sean-Marie Schaeffer. Noul dicţionar al ştiinţelor limbajului. Trad. de Anca Măgureanu, Viorel Vişan, Marina Păunescu. Bucureşti: Babel, 1996, p.26 9. Apud Maria Carpov. Captarea sensurilor: coordonate analitice. Bucureşti: Edit. Eminescu, 1987, p.13 10. Maria Carpov, op. cit., p. 15 11. E. Cassirer. La philosophie des formes symboliques. Trad. de l'allemande par de Hansen-Love et Jean Lacoste. Vol. 1. Paris: Minuit, p. 73 12. "După teoria de la Port-Royal (...), structura de profunzime este corelată cu cea de suprafaţă prin anumite operaţii mentale, în termeni moderni, prin transformări gramaticale". Cf. N. Chomsky. Contribuţii lingvistice la studiul gândirii. În: Ilie Pârvu. Istoria ştiinţei şi reconstrucţia ei conceptuală. Bucureşti: Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 110 13. Maria Carpov, op. cit., p. 11 14. L. Hjelmslev. Preliminarii la o teorie formală a limbii. Trad. din lb. engleză de D. Copceag. Bucureşti: Centrul de Cercetări Fonetice, 1967, p.2 15. Roland Barthes. Imaginea semnului. În: Pentru o teorie a textului, p.120 16. L. Hjemlslev, op. cit., p. 111 şi urm. 17. Pentru o detaliere a paraleleli Saussure-Hjelmslev recomandăm lucrarea Alexandru Graur şi Lucia Wald. Scurtă istorie a lingvisticii. Ed. a 3-a rev. şi adăug. Bucureşti: Edit. Didactică şi Pedagogică, 1977, p. 206 şi urm. 18. Emanuel Vasiliu. Sens, adevăr analitic, cunoaştere. Bucureşti: Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984., p. 17. 19. Emanuel Vasiliu; Sanda Golopenţia-Eretescu. Sintaxa transformaţională a limbii române. Bucureşti: Univers, 1969, p.18 20. Noam Chomsky. Aspecte ale teoriei sintaxei. Trad. din lb. engleză de Paul Schneiger şi James E. Angerot. Bucureşti: /s.n./, 1969, p.5 21. Cf. Roland Barthes, op. cit., loc. cit.: "Orice semn include sau implică trei relaţii. Mai întâi o relaţie interioară, aceea care leagă semnificantul de semnficat; apoi două relaţii exterioare: (...). Primul tip de relaţie apare clar în ceea ce numim în mod obişnuit unsimbol (...) vom numi această primă relaţie relaţie simbolică. Al doilea tip de relaţie implică existenţa pentru fiecare semn a unei rezerve sau "memorii" (...) acest plan al relaţiei este al sistemului, numit uneori paradigmă: vom numi deci acest al doilea tip de relaţie, relaţie paradigmatică. În funcţie de al treilea tip de relaţie, semnul nu mai apare raportat la "fraţii săi" (virtuali), ci la vecinii săi (actuali) (...) acest plan de asociere este planul sintagmei şi vom numi a treia relaţie sintagmatică. 22. N. Chomsky, op. cit., p.19 23. Gheorghe Enescu. Semantica logică. În: Limbaj, logică, filosofie. Bucureşti: Edit. Ştiinţifică, 1969, p.170 24. Gottlob Frege. Sens şi semnificaţie. În: Materialismul dialectic şi ştiinţele naturii. Vol. XI. Bucureşti: Edit. Politică, 1966, p.60 25. Pentru detalii, trimitem la: Rudolf Carnap. Semnificaţie şi necesitate. Un studiu de semantică şi logică modală. Trad. din lb. engleză de Gheorghe Enescu şi Sorin Vieru. Cluj: Dacia, 1972, 372p. 26. Emanuel Vasiliu. Elemente de teorie semantică a limbilor naturale. Bucureşti: Edit. Academiei R.S.R., 1970, p.5 27. Ludwig Wittgenstein. Tractatus logico-philosophicus. Trad., cuv. introd. şi note de Alexandru Surdu. 28. Ştefan Afloroaei. Antinomii ale determinării sensului. În: Cunoaştere. Eficienţă. Acţiune. Bucureşti: Edit Politică, 1988, p. 262 29. Ludwig Wittgenstein, op. cit., p. 77 30. Ludwig Wittgenstein. Caietul albastru. Trad. de Lucia Dumitru, Mircea Flonta şi Adrian-Paul Iliescu. Notă introd. de Mircea Flonta. Bucureşti: Humanitas, 1993, p. 50-51 31. Apud Andrei Marga. Cunoaştere şi sens. Perspective critice asupra pozitivismului. Bucureşti: Edit. Politică, 1984, p. 49 32. Apud Elena Dragoş. Introducere în pragmatică. Cluj: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2000, p. 27 33. Noam Chomsky. Reflexions sur le langage. Trad. de l'anglais par Judith Mileur, Beatrice Vantherin et Pierre Fiala. Paris: Francois Maspero, 1977, p. 73-74 34. Apud Al. Graur; Lucia Wald, op. cit., p. 264 35. Roland Barthes. Texte (Theorie du...). Trad. de Adriana Babeţi. În: Secolul XX, 8-9-10 /1981/, p. 176 36. Paul Cornea, op. cit., p. 26 37. Umberto Eco. Opera deschisă. Formă şi indeterminare în practicile contemporane. Pref. /Opera deschisă - o dialectică a ordinii şi a aventurii/ şi trad. de Cornel Mihai Ionescu: Editua pentru Literatură Universală, 1969, p. VIII 38. Apud Paul Cornea, op. cit., p. 22 39. Evităm aici a elucida diferenţa dintre text şi discurs ori între act de limbaj şi act de discurs, aşa cum procedează Elena Dragoş în lucrarea deja amintită, dihotomii generate de celebra moştenire saussuriană, dinferenţa dintre langue şi parole. Ne abţinem din mai multe considerente:1) orice dihotomie devine periculoasă dacă-şi depăşeşte caracterul opţional şi uită de integralitatea originii sale; orice ramificaţie de concepte am opera, în final ele sunt adoptate pentru a desăvârşi înţelegerea producerii unui act de comunicare; 2) nici clasicii teoriei actelor de limbaj nu fac diferenţa între actul de limbaj şi actul de discurs; 3) însăşi dihotomia saussuriană nu pare atât de tranşantă: după ce lingvistul elveţian a reuşit să demonstreze "tirania" scrierii şi caracterul secund, exterior al acesteia faţă de vorbire, filosoful francez J. Derrida, în Lingvistică şi Gramatologie (1980), atinge foarte uşor performanţa de a demonstra contrariul, anume că scrierea "uzurpă rolul principal". "Reflectarea (scrierea n.n.), imaginea (scrierea n.n.), dublul (scrierea n.n.) dedublează ceea ce redublează (vorbirea n.n.)" şi raportul este inversat. Or, dacă acest raport poate fi atât de lesne răsturnat, atunci fie că langue şi parole sunt autonome, cum greşit spun unii, fie că se întrepătrund şi se completează într-atât, încât, pe bună dreptate, cei mai mulţi cercetători folosesc noţiunea de text în locul aceleia de discurs sau viceversa, ori act de discurs în loc de act de limbaj ş.a.m.d. Vezi şi Elena Dragoş, op. cit., p. 97 40. O. Ducrot şi J.-M. Schaeffer, op. cit., p. 89 41. Apud Elena Dragoş, op. cit., p. 22-26 44. Tatiana Slama-Cazacu. Limbaj şi context. Problema limbajului în concepţia exprimării şi a interpretării prin organizări contextuale. Bucureşti: Edit. Ştiinţifică, 1959, p. 293 46. Desigur, un concept a cărui referinţă este imposibil de determinat şi de definitivat... 47. Andrei Pleşu. Ochiul şi lucrurile. Bucureşti: Meridiane, 1986, p. 303 Elena Bulgaru E-mail: e_bulgarel@yahoo.com Şef Biblioteca de Filosofie Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti |
 | |
|
|