Achiziţia de documente destinate să intre în colecţiile speciale ale Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti este un proces care începe în Serviciul Dezvoltarea Colecţiilor, unde se face prospectarea pieţei şi selectarea ofertelor. Transformarea acestui proces în obiect de analiză poate aduce unele clarificări care să contribuie la perfecţionarea acestei activităţi. Pe de altă parte, o investigaţie asupra pieţei de carte veche, bibliofilă şi manuscrise, aşa cum am încercat, ar putea contribui la o posibilă şi în aşteptare istorie economică şi socială a cărţii în România. Dacă piaţa de carte curentă mai beneficiază din când în când de câte un studiu ( Piaţa cărţii în România , Bucureşti: Asociaţia Editorilor din România, The British Council, 2002), piaţa de carte veche şi bibliofilă nu a atras încă atenţia. 
După 1989 această piaţă a cunoscut câteva schimbări importante. Ca urmare a reorganizării economice, bibliotecile, în calitate de cumpărători, nu au mai putut susţine eforturile unor achiziţii costisitoare, aşa cum le cere această piaţă. Bibliotecile mari abia reuşesc să facă faţă nevoilor de conservare a propriilor colecţii, uneori fiind aproape depăşite chiar şi de această sarcină, cum e cazul Bibliotecii Naţionale (Mariana-Lucia Nesfântu, Colecţiile speciale ale Bibliotecii Naţionale a României. Studiu de caz, în Revista Bibliotecii Naţionale a României, nr. 1/2000, pp. 39-44). Dintr-o discuţie cu doamna Mariana Rafailă , şeful Serviciului Completarea Colecţiilor de la Biblioteca Academiei Române, am aflat că în această instituţie achiziţia de carte veche, bibliofilă şi manuscrise a devenit nesistematică, însă, în contextul în care biblioteca atrage donaţii masive datorită prestigiului său unic. Arhivele Naţionale dispun şi ele de resurse financiare insuficiente pe care le utilizează pentru achiziţii extrem de selective, aşa cum ne-a informat domnul Marcel Ciucă. De cealaltă parte, în calitate de ofertante instituţionalizate, anticariatele au cunoscut la rândul lor în ultimul deceniu o schimbare decisivă de context. Mediul concurenţial, reducerea drastică a numărului anticariatelor de stat şi apariţia celor particulare, preţurile adesea prohibitive, specializarea ofertei, presiunile pieţei de carte curentă, iată câteva aspecte ale acestei schimbări. Faptul care afectează însă negativ într-o mare măsură relaţia bibliotecilor cu anticariatele este scurtcircuitarea canalelor de informare reciprocă. Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti şi-a reorientat achiziţia de documente de colecţie către ofertanţii particulari atât din raţiuni bugetare cât şi pentru a intra în contact direct cu oferta neintermediată. 
Pentru a realiza acest material am purtat mai multe discuţii directe cu anticarii pornind de la un set de probleme şi întrebări prestabilite. Am luat pe rând câteva anticariate importante, atât dintre cele de stat cât şi dintre cele particulare, care vând care veche şi bibliofilă, apoi am stabilit un timp de discuţii cu fiecare anticar, după studierea atentă a ofertei.

ANTICARIATUL NR. 9 
Domnul Mircea Stupar de la Anticariatul nr. 9 a constatat dezamăgit dispariţia bibliofiliei ca pasiune. Mai multe cauze, în opini dânsului, ar explica această diminuare a pieţei de documente de acest tip: lipsa unei culturi adecvate a celor tineri, în special a studenţilor, absenţa profesioniştilor şi a oamenilor talentaţi în domeniul editării (creatorii de grafică de carte sunt prea puţini), lipsa unor generaţii de bibliofili după 1989. Ar exista prin urmare un hiatus între generaţii în ceea ce priveşte bibliofilia. Mai mult, dificultăţile economice fac ca circulaţia ediţiilor valoroase să fie supradeterminată de criterii care sunt străine naturii activităţilor bibliofile. Aceste observaţii fiind făcute, nu e de mirare că cei mai frecvenţi ofertanţi ai anticariatului sunt bătrânii strâmtoraţi financiar sau moştenitorii ignoranţi ai unor colecţionari care nu mai sunt. Cât nu priveşte bibliotecile, domnul Stupar are mai degrabă o părere negativă. Consideră că se lucrează greu cu acestea, că nu sunt informatizate, nu ştiu să-şi valorifice colecţiile speciale şi sunt deconectate de la piaţa creată de anticariate. Anticariatul de la parterul Librăriei Academiei vinde la preţuri accesibile cărţi bibliofile româneşti, franceze şi germane, gravuri şi obiecte de artă.

ANTICARIATELE LUCREŢIUS 
O atmosferă puţin diferită şi opinii diferite am găsit la Anticariatele Lucreţius. Cartea modernă valoroasă, în germană, franceză şi română e foarte bine reprezentată. Preţurile cresc de la 2-300 de mii până la câteva milioane de lei. Domnul Lucreţius Tudoroiu respinge accepţiunile prea largi ale termenului de bibliofilie criticând însăşi interpretarea deplasată a conceptului de patrimoniu în legislaţia actuală. În fapt, domnul Tudoroiu ne-a mărturisit că fiecare colecţionar are propria lui definiţie a bibliofiliei şi că pe măsura creării colecţiei proprii îţi dai seama că cele mai rare şi mai valoroase cărţi sunt cele pe care nu le ai. Spre deosebire de domnul Stupar, noul nostru interlocutor are contact cu colecţionari mai tineri. Totuşi el a admis că un bibliofil nu se formează în câţiva ani, ci într-o perioadă mai lungă. În acest moment, urmare a unor motive ştiute sau neştiute, piaţa de carte, a afirmat şi domnul Tudoroiu, e anarhică, cu o ofertă fluctuantă şi o cerere anemică. Dânsul consideră că în stadiul actual al pieţei nu e posibilă organizarea unor licitaţii pe Internet. Ofertanţii români prezenţi pe Internet nu sunt anticari profesionişti ci doar negustori de cărţi, de unde şi preţurile aberante solicitate frecvent. Interesant de semnalat este faptul că la Anticariatele Lucreţius am găsit un fond întreg de carte germană de la începutul secolului al XIX-lea, provenind din biblioteci săseşti din Sibiu sau chiar din primele colecţii ale Bibliotecii ASTRA. În oferta anticariatului din sediul PNL am găsit de asemenea o mapă cu corespondenţa manuscrisă dintre Alexandru Şahidian şi câţiva oameni de cultură semnificativi.

COMPANIA DE LIBRĂRII ŞI ANTICARIATE BUCUREŞTI 
Doamna Cristina Andreescu, de la Compania de Librării şi Anticariate Bucureşti (centrul de achiziţii din strada Biserica Enei) ne-a vorbit tot despre caracterul dezorganizat al pieţei de carte veche şi bibliofilă. Această dezordine a fost pusă pe seama perturbărilor create de apariţia unor anticari care nu-şi iau în serios profesia (cărţi cu autograf sunt vândute cu 10-20 de mii lei) şi a unor cumpărători amatori de chilipiruri, unii dintr ei cetăţeni străini. Dincolo de aceste accidente, doamna Andreescu crede că există o dinamică în valuri a pieţei, cu punctele de inflexiune la schimbul de generaţii. După o relativă abundenţă a pieţei în anii '50-60, un nou ciclu s-a încheiat prin anii '90 când au început să se vândă din nou colecţiile, fenomen care a durat până prin anii '97-98. Astăzi se manifestă o nouă restrângere a pieţei şi un nou început de creştere a preţurilor. În cadrul fiecărui astfel de ciclu ar acţiona un fel de lege a seriilor, care face ca în anumite momente să se vândă numai unii autori sau tipuri de documente şi să fie criză de anumite titluri. "Cărţile nu le poţi lua când vrei". Dacă domnul Tudoroiu vorbea de accepţii inviduale ale bibliofiliei, doamna Andreescu ne-a încredinţat că există variaţii conjuncturale ale investirii valorilor bibliofile dar şi permanenţe. Astăzi, de exemplu, se caută mai puţin primele ediţii, dar întotdeauna se vor căuta gravurile, ediţiile ilustrate sau legăturile frumoase.

ANTICARIATUL "CURTEA VECHE" 
La anticariatul de la Curtea Veche domnul Marius Nicolescu şi-a început analiza privind piaţa de carte veche cu o critică a noţiunii actuale de anticariat. Dânsul reproşează unor anticariate mai recente ca ar fi numai "magazine de vândut cărţi", locul unde găseşti carte comună la mâna a doua. Nu orice comerţ cu cărţi, făcut oricum, ar fi activitate de anticariat. Anticariatele autentice pun în circulaţie cărţi care au elemente ce le diferenţiază de tipurile de cărţi ce difuzează numai informaţii. E vorba de un comerţ cu particularităţi delicate, care poate ajuta la constituirea colecţiilor particulare sau le poate distruge. Piaţa de carte veche a fost afectată de apariţia multor nechemaţi care au fost tentaţi de acest comerţ. A fi anticar, consideră domnul Nicolescu constituie o vocaţie, el însuşi amintindu-şi că a ales acestă meserie ca urmare a unei mari pasiuni pentru cărţi. Chiar dacă mai târziu a intervenit o "răceală profesională" în relaţia cu cumpărătorii anticarul îşi păstrează o anumită responsabilitate faţă de colecţiile clienţilor săi. De critica domnului Nicolescu nu scapă nici vechii anticari care nu s-au adaptat complet condiţiilor pieţei, ce le impune să uite de categoriile L şi S şi de adaosul comercial fix. Situaţia de după '90 s-a asemănat întrucâtva cu cea de după '47, când a existat o supraofertă de carte, multe colecţii fiind disipate. "Turbulenţele istorice nu sunt favorabile colecţiilor" ne-a declarat domnul Nicolescu. După '95 - '96 comerţul de carte s-a mai aşezat şi s-ar putea spune că s-a şi profesionalizat (e.g. Anticariatul de la Sala Dalles şi Anticariatele Lucreţius). În această analiză trebuie ţinut cont şi de faptul că au apărut schimbări în stilul de viaţă al românilor iar noua civilizaţie a informaţiei digitale nu facilitează constituirea de colecţii. Domnul Nicolescu nici nu condamnă, nici nu laudă acest lucru şi uneori afirmaţiile sale contradictorii ne solicită să-l înţelegem la un nivel superior. Dânsul crede că fiecare are locul său într-o lume diversă: calculatorul ca instrument formidabil şi bibliofilia ca senzaţie fină. Colecţionarii vor apare indiferent de epocă, deoarece cartea de valoare, mai mult decât orice altceva, îi conduce pe oameni către muzică, pictură, obiecte vechi, către frumos. Cartea îşi selectează singură proprietarul, fiind un obiect cinic: îşi bate joc de noi dacă nu dispunem de un fundament cultural pentru a o putea evalua. Aşa se explică şi deplasarea interesului colecţionarilor către alte obiecte de colecţie cum ar fi tablourile - fiecare se simte autorizat să spună dacă un tablou sau altul e frumos, dar puţini pot percepe dintr-o privire valoarea unei cărţi. Colecţionarii adevăraţi nu sunt cei care au moştenit o bibliotecă şi nici cei peste care averea a venit accidental şi care intră în anticariat întrebând "ce aveţi mai scump?" Colecţia e o aventură personală. Domnul Nicolescu nu-i deplânge pe cei care au bani şi nu-şi fac colecţii de cărţi. "Eu nu spun: ce nenorocire că are bani şi nu cumpără cărţi. Eu spun: vai de cartea care va ajunge pe mâinile lui. Prefer să ajungă cărţile la cei care le înţeleg". Spunând asta domnul Nicolescu nu uită totuşi că a face anticariat înseamnă a face şi comerţ şi că în final cărţile ajung la cei care au bani. Preţul şi valoarea, spune dâsnul, sunt lucruri paralele care nu numai uneori se interesectează. Întrebat cum îşi face preţurile dânsul ne spune: "simţi cartea, ştii ceva despre ea, te raportezi la momentul respectiv. Preţurile au un mecanism ciudat fără să fie ocult. Am luat sume excepţionale pentru cărţi pe care dacă mi le-ar fi adus a doua zi nu le-aş mai fi putut vinde. Particularităţile pieţei sunt de la oraş la oraş de la ţară la ţară. Imprevizibilul şi şansa joacă un mare rol în acest comerţ şi de aceea preţurile nu pot fi stabilite birocratic, după o grilă, cum s-a încercat la Biblioteca Naţională". Ca o concluzie a discuţiei cu domnul Nicolescu putem spune că dânsul pune mare valoare pe interacţiunea anticarului cu colecţionarul. Ei se influenţează şi se formează reciproc. "În meseria asta înveţi de la clienţi zi de zi, iar când vine un colecţionar indecis la mine şi am o lucrare valoroasă îi spun: niciodată nu mi-a părut rău mai mult de o carte pe care am cumpărat-o decât de una pe care nu am cumpărat-o." Anticariatul de la "Curtea Veche" vinde cărţi rare, manuscrise, hărţi, obiecte de artă şi obiecte vechi având o clientelă selectă formată în general din colecţionari consacraţi.

ANTICARIATUL DIN LIBRĂRIA NOI (Sala Dalles) 
Domnul Adrian Manafu, anticar la Sala Dalles, a ţinut şi el să se delimiteze de fenomentul anticariatului tip second-hand. Marketingul firmei ţinteşte către promovarea imaginii unui anticariat de lux. Preţurile cărţilor din acest anticariat variază de la 50.000 lei la 20 de milioane, dorindu-se eliminarea cărţilor foarte ieftine, astfel încât limita minimă a preţului să fie de 150.000 lei. O limită minimă mai ridicată ar îndepărta studenţii din anticariat şi în felul acesta ei n-ar mai intra în contact nici cu cartea bibliofilă valoroasă oferită de anticariat. A menţine un standard al anticariatului nu este un lucru uşor atunci când oferta abundă de cărţi de beletristică comune. "Suntem dependenţi de ofertanţi iar concurenţa între anticariate e tot mai intensă" - a afirmat domnul Adrian Manafu. Din observaţiile sale atât oferta cât şi cererea de carte sunt sezoniere. Se vând şi se cumpără cărţi în special de sărbători. Vara şi în preajma sărbătorilor de iarnă cumpără străinii şi oamenii de afaceri iar la începutul anului universitar se caută cărţile din bibliografiile cursurilor. Oamenii îşi vând cărţile din sărăcie şi mai rar pentru că au dublete sau pentru că se dispensează de o carte pentru alta. Merge bine bibliofilia franceză dar şi, într-o mai mică măsură, cea germană sau cea care îi priveşte pe greci sau pe evrei. La fel se vând cărţile poştale, hărţile, gravurile sau colecţiile de acţiuni vechi. Anticariatul a avut de puţine ori ocazia să vândă manuscrise. Preţul este dat de cerere şi nu de valoare a ţinut să ne convingă şi domnul Manafu. "Anul nu e un criteriu absolut. Suprarealiştii de la 1930 se vând mai bine decât cărţi de la 1700". Privitor la biblioteci, el crede că acestea subevaluează cărţile şi că ar trebui să-şi valorifice colecţiile speciale prin organizarea mai multor expoziţii.

ACHIZIŢIA LA BIBLIOTECA CENTRALĂ UNIVERSITARĂ DIN BUCUREŞTI 
Putem adăuga observaţiilor făcute de anticari propriile noastre experienţe din Comisia Internă de Evaluare a bibliotecii. Motivele pentru care ofertanţii preferă biblioteca sunt legate de imaginea acesteia. Biblioteca reprezintă în ochii lor o garanţie de seriozitate, o alternativă la piaţa formată de anticari şi pseudo-anticari. Aproape toţi ofertanţii au avut experienţe dezamăgitoare legate de piaţa anticariatelor şi au venit cu convingerea că biblioteca le va oferi un preţ corect. Au fost totuşi şi câţiva care au avut reţineri înainte de a veni la bibliotecă deoarece au considerat că o instituţie bugetară nu poate să ofere decât preţuri mici în raport cu valoarea documentelor propuse pentru achiziţie. Ei au fost surprinşi să constate, în câteva cazuri, că s-au înşelat. Au existat şi situaţii când preţul cerut de ofertanţi a fost nerealist dacă luăm ca realitate piaţa. Este cazul manuscrisului edit al "Aforismelor" lui Blaga, pentru care s-au cerut 40 de milioane. Un caz special a fost cel al Liturghierului lui Coresi, ofertă rarisimă, pentru care biblioteca a oferit o sumă considerată rezonabilă şi de către anticarul intermediar, dar ofertantul cerea suma de 150 de mii de dolari. Alţii consideră un avantaj faptul că documentele pe care le vând, şi care pentru ei au şi o valoare afectivă, vor intra într-o colecţie care va fi bine conservată şi valorificată public. Există şi ofertanţi care nu se simt responsabili nici cultural şi nici afectiv faţă de document, precum o persoană căreia îi trebuiau 5.000 de dolari pentru a face comerţ în Turcia şi voia să obţină aceşti bani vânzându-se o scrisoare a lui Eminescu. Ea ne-a declarat: "dacă nu o luaţi la bibliotecă o ofer la România Mare sau la oricine îmi dă aceşti bani". Ofertanţii sunt, cel mai adesea, ca şi la anticariate, fie bătrâni sărăciţi, fie moştenitori ai unor colecţionari şi mai rar persoane din mediile academice care oferă dublete sau documente care nu le mai sunt utile. Nu au lipsit din experienţa noastră de achiziţie ofertanţii insistenţi care ne-au asaltat cu cărţi "foarte vechi" din anii '50 sau interbelice, cu cărţi sau reviste fără nici o legătură cu bibliofilia. Mulţi consideră colecţia revistei Magazin Istoric ca fiind de foarte mare valoare şi ne cer în pledoarii lungi să dublăm colecţia din bibliotecă cumpărând-o şi pe a lor. Am avut, nu ne plângem, şi şansa unor oferte valoroase cum au fost Octoihul lui Antim Ivireanu (1712); Mineiul de la Râmnic - luna Aprilie (1780); Bolsaia Enciklopediia în 20 de volume (ediţia 1902 - 1905 de la Sankt Petersburg); Charte de la Hongrie et des Pays qui en dependoient autrefois (Guillame de l'Isle, Paris, 1703); V. Alecsandri, Oprişanul (Sibiu, 1882, neindexată în BRM); manuscrise Vasile Goldiş; Mihail Eminescu, Poesii , Socecu, 1884, ca să exemplificăm doar cu achiziţiile mai importante ale anului trecut. În general putem spune că suntem mulţumiţi de lucrul direct cu ofertanţii şi numai pentru faptul că putem controla identitatea de colecţionar al bibliotecii şi putem strânge informaţii despre potenţialii ofertanţi şi ofertele lor. Confirmăm şi noi caracterul conjunctural şi "în serie" al ofertelor, ceea ce face dificilă stabilirea unui plan de achiziţii. De multe ori, investigarea pieţei în vederea îmbogăţirii colecţiilor speciale ale bibliotecii ar putea fi descrisă de sintagma "căutam ceea ce găsim". Pentru realizarea unei colecţii bibliofile valoroase e necesară de aceea achiziţia constantă şi pe o durată mai lungă.

Ovidiu Molnar
Marin Pruteanu

Serviciul Dezvoltarea Colecţiilor şi Schimb de Publicaţi